Tăcere

Se pare că tăcerea mea s-a luat la întrecere cu tăcerea ta. Sunt în competiție. Am devenit vrând-nevrând adversari. Poate și dușmani. Probabil că am ajuns fiecare în sinea noastră la un acord cum că unele cuvinte ar fi mai bine să rămână nespuse tot astfel cum știi sigur că un colier stă mult mai bine la gâtul unui manechin decât ți-ar sta ție vreodată. Sunt tăceri care vin din gânduri pe care știu că le ai și tu. Și atunci privesc cerul în noapte și nu pot să sper decât că privim aceeași stea, admirăm împreună luna sau încercăm să ne trimitem of-ul, dorul, nostalgia către un colț întunecat. Sunt tăceri care dor, dar sunt și tăceri eliberatoare. Uneori știu că taci și mă iubești. De multe ori, însă, nu știu de ce taci… Și ce faci tu atunci când mă iubești și nu spui nimic? Zâmbești ca din senin? Miroși un trandafir? Îți pierzi privirea în valurile oceanului? Scrii un poem? Asculți o melodie de dragoste? Și mie îmi plac momentele de tăcere, dar… ale tale sunt totuși prea lungi. Prea diferite. Prea profund adânci. Prea blue. Mă înec în abisul lor, sunt leoarcă de albastru, mă tem să nu mă contopesc cu nemărginirea, mi-e frică de acest infinit necuvânt…